El, calul!

De mica am fost inconjurata de cai, de la bibelourile mamei pana la Gica calul bunicului, care era tare batran si ii dadea batai de cap bunicului. Cat au mai chinuit amandoi, cum s-au despartit ei...

Doamne, ce mila imi era cand cadea si cu biciul, lovindu-l bunicul il ridica, iar bietul cal isi continua drumul, tragand caruta plina cu fan sau lemne. A urmat Doina, o iapa alba, speriata de masini, iapa care m-a muscat light de burtica, iapa de pe care am cazut cu sora-mea cu tot, iapa care i-a dat nastere lui Cezar, ultimul cal al bunicilor de care imi amintesc cu drag. 

Acesti trei cai mi-au facut copilaria frumoasa (nu toate zilele petrecute in Valea Plangerii au fost de vis), acesti trei cai, la care adaug bibelourile ma fac sa iubesc aceste animale - caii. Sa-mi amintesc cu drag de ei si sa-mi doresc unul. Ar fi super, dar la bloc nici bishonul nu-si are loc.

Sunt cei mai curati, cei mai blanzi, cei mai frumosi. Am fost stupefiata cand bunicul isi adapa calul cu galeata din care luam noi apa de baut sau pentru mancare. M-am revoltat, apoi mi s-a demonstrat ca el, animalul, calul, nu bea din orice recipient, ca el nu mananca orice...ce amintiri...ce vremuri...

Acum astept primavara sa merg la Danes sau la Sambata sa ma bucur de natura si de cai. Sa vina primavara.


In tinerete probabil si Gica ar fi fost asa de frumos.















Ma uit la ei si nu ma mai satur, superbi.

(Sursa poze - aici)

Comments